Fetita cu parul blondut

Am vazut o fetita in jur de 8-10  anisori.

Se uita pe geamul microbuzului impreuna cu ceilalti copii de varsta ei. Se uita si avea un zambet larg pe fata. Zambea si se uita intr-un punct anume, nu-si lua privirea de acolo. Nu, nu era oarba, dar era bolnava. Nu vreau sa zic ca avea un handicap, ci doar o suferinta de care niciun copil de varsta ei nu ar trebui sa aiba parte. Dar totusi zambea. Am vazut pe chipul ei fericire, dar stii ce fel de fericire? O fericire inocenta si copilareasca. Ce motiv sa fi avut oare? Din cauza ca afara era senin si cald si putea sa mearga afara sa se dea in leagan? Nu. Afara era o vreme urata si statea sa ploua. Din cauza ca avea o familie perfecta? Nu cred ca avea parinti sau vreo ruda apropiata. Nu cred ca fericirea din ochii ei se datora lucrurilor materiale. Chiar si suferind, ea avea puterea sa zambeasca. Oare noi am avea atata putere sa trecem prin necaz cu un zambet pe fata asemenea ei? Nu, ar spune unii. Altii ar spune ca e doar un copil si nu stie ce inseamna cu adevarat viata. Da, nu are de unde sa stie, dar totusi ea duce o suferinta si nu e usor pentru un copilas sa vada ca e diferit fata de ceilalti, ca nu are o mama care sa o iubeasca, un tata care sa o protejeze, ca nu are o familie biologica. Stau si ma gandesc: noi suntem prinsi in problemele cotidiene, suntem intr-o continua alergare, dar oare mai zambim? Oare privim dincolo de toate aceste framantari si necazuri? Oare nu uitam un lucru important? Ca viata nu inseamna doar stres si munca si batai de cap? Trebuie sa privim si sa luam seama si la lucrurile marunte, sa ne bucuram de familiile noastre, de sanatate, de faptul ca inca traim si nu suntem pe un pat de spital. Pentru ca altii ar da sa aiba toate acestea si noi, care avem parte de ele, nu le pretuim. Pentru ca altii multumesc si pentru necazul prin care trec, iar noi ne plangem. Intotdeauna poate fi mai rau si mai rau. 

Sa fim ca si aceasta fetita: sa trecem prin viata asta cu zambetul pe chip, multumitori de orice situatie.